Cum se realizează visele împreună?

În această postare pe blog, voi explora procesul prin care visele depășesc aspirațiile individuale și devin realitate prin speranțele și eforturile colective ale unei comunități, bazându-mă pe experiența mea în cadrul proiectului de voluntariat pentru energie solară din Nepal.

 

În timpul Cupei Mondiale din 2002, Coreea de Sud a experimentat direct faptul că „visele devin realitate”. Pe măsură ce speranța de a ajunge în semifinale – considerată imposibilă – a devenit realitate, întreaga națiune a împărtășit acel moment în care un vis s-a transformat în realitate. Echipa națională de fotbal a Coreei de Sud, considerată pe scară largă ca fiind dezavantajată în ceea ce privește abilitățile tehnice și statura fizică în comparație cu jucătorii europeni, se confrunta cu perspective sumbre la acea vreme din cauza performanțelor sale recente slabe; mulți au prezis că până și calificarea în optimile de finală ar fi o provocare. Cu toate acestea, echipa națională de fotbal a Coreei de Sud și-a realizat visul de a ajunge în primele patru locuri din lume. În acest fel, „un vis devenit realitate” se referă la momentul în care ceva considerat imposibil în realitate se întâmplă de fapt.
Vara trecută, am auzit aceleași cuvinte de la un șef de trib tibetan din Nepal. În momentul în care primul bec s-a aprins în satul de munte Lama Hotel, șeful a spus: „Cu mult timp în urmă, am visat că aici vor străluci lumini. Dar acum acel vis a devenit realitate”, a spus el, cu ochii plini de lacrimi. În acel moment, am fost profund mișcat. „Visul” la care se face referire aici nu este unul personal. Cu siguranță nu înseamnă a dori să devii bogat sau să obții un statut social. Se referă la visul care devine realitate atunci când ceva ce o comunitate mică - sau, la o scară mai mare, o întreagă națiune - a dorit de mult timp este în sfârșit realizat.
Faptul că becul – visul Hotelului Lama – a putut fi în sfârșit aprins s-a datorat eforturilor echipei de voluntari ai Departamentului de Inginerie Mecanică și Aerospațială de vara trecută. Instalarea echipamentelor de energie solară în Nepal ar putea părea, la prima vedere, la fel de ușoară ca asamblarea unei jucării urmând un manual de instrucțiuni. Cu toate acestea, în realitate, a fost o întreprindere împletită ca o împletire strânsă de urzeală și bătătură, posibilă prin decizii atente luate în timp ce se depășeau nenumărate obstacole și provocări.
Acest proiect a început destul de întâmplător. Departamentul de Inginerie Mecanică și Aerospațială organizează săptămânal întâlniri creștine de comunitate, iar acest proiect a pornit de la una dintre aceste întâlniri. Studenții au împărtășit pe rând poveștile pe care doreau să le spună sau au participat la discuții de grup. În ziua aceea, a fost rândul meu să vorbesc. Am propus tema „Ce fel de activități de voluntariat pot face studenții din cadrul Departamentului de Inginerie Mecanică și Aerospațială?” și mai mulți studenți decât se așteptau au început să împărtășească idei la care reflectaseră. Unii au sugerat să meargă în zonele rurale pentru muncă voluntară, în timp ce alții au propus planificarea de activități de voluntariat pentru locuitorii locali. Cu toate acestea, deoarece era dificil să considerăm astfel de activități ca fiind muncă voluntară specifică studenților din cadrul Departamentului de Inginerie Mecanică și Aerospațială, nu am putut ajunge cu ușurință la o concluzie.
Cam la o săptămână după ce am avut acea discuție, profesorul nostru a sunat.
„Seon-kyung, ai vrea să mergi în Nepal ca să instalezi panouri solare?”
Profesorul ne-a povestit despre o conversație pe care a avut-o cu doi ani în urmă cu Binyak Bandhali, un student nepalez aflat la schimb. El a explicat că, la scurt timp după sosirea în Coreea, Bandhali l-a abordat pe profesor pentru a-i descrie situația economică dificilă a Nepalului și pentru a-i cere ajutor. Profesorul a spus că i-a răspuns doar atunci că se va gândi la asta, dar Bandhali i-a venit brusc în minte, ceea ce l-a determinat să facă această propunere. Dorința lui Binyak Bandhali, care la vremea respectivă părea exagerată, s-a împlinit în sfârșit doi ani mai târziu.
Cu cât aflam mai multe despre Nepal, cu atât ne durea mai mult inimile. Pe atunci, Nepal era una dintre cele mai sărace țări din lume și, chiar și la mică distanță de capitală, era ceva obișnuit să găsești zone fără electricitate. Nu numai că condițiile economice erau dificile, dar terenul accidentat creat de Himalaya împiedica și distribuția lină a energiei electrice.
Aceste caracteristici geografice au reprezentat o provocare majoră și pentru noi. Întrucât electricitatea fusese deja furnizată în zone ușor accesibile oricui, a trebuit să îndurăm greutăți și mai mari pentru a face cu adevărat o diferență. După ce am căutat un sat suficient de mare pentru a putea desfășura lucrări de construcție, dar unde probabilitatea furnizării de electricitate în viitorul apropiat era scăzută, am decis în cele din urmă asupra Hotelului Rama ca destinație finală. Am luat în considerare și alte câteva sate, dar, din păcate, majoritatea au fost izolate de alunecări de teren, iar Hotelul Rama a fost singurul loc unde am putut ajunge.
Au existat, de asemenea, multe suișuri și coborâșuri în procesul de decizie privind costurile, programul și componența echipei. Am avut mult mai puțin timp decât anticipasem și nu aveam absolut nimic de la care să începem. Ne-am confruntat cu cheltuieli semnificative, dar nu aveam niciun ban în buget. Am început prin a deschide un cont bancar sub numele „Nepal Solar Volunteer Corps” și am început să strângem fonduri. Am trimis rapoarte către diverse organizații sponsorizante, am ținut prezentări și am continuat acțiunile noastre de informare prin e-mail și apeluri telefonice; drept urmare, sponsorii au început să vină unul câte unul pentru a sprijini echipa noastră de voluntari. Odată ce am strâns o anumită sumă de fonduri, toți cei implicați în pregătiri au început să se simtă încurajați și am putut continua cu pregătirile detaliate pas cu pas.
După ce ne-am coordonat programul – ținând cont de sesiunea de vară a studenților, de călătoria de afaceri a profesorului și de vacanța de la Chuseok – ne-am dat seama că nu putem sta în Nepal mai mult de opt zile. Ne-a luat o zi să zburăm din Coreea de Sud la Kathmandu, Nepal; o zi să călătorim cu autobuzul de la Kathmandu la Seproben; și încă o zi să mergem pe jos 12 ore de la Seproben la Hotelul Rama. Întrucât cea mai mare parte a programului era ocupată de călătorii dus-întors, aveam la dispoziție doar două zile pentru muncă efectivă. Întrucât trebuia să instalăm un sistem de energie solară într-un sat în aceste două zile, am exersat procesul de instalare de mai multe ori în avans, înapoi în Coreea de Sud.
Cea mai mare provocare în timpul pregătirilor noastre a fost găsirea unei modalități de transport a materialelor. Transportul bateriilor, becurilor, firelor, ramelor și altor componente necesare pentru sistemul de energie solară din Coreea de Sud la Hotelul Rama nu a fost nicidecum o sarcină ușoară. Din fericire, deoarece am încheiat un parteneriat cu Universitatea din Kathmandu pentru a realiza proiectul, am decis să achiziționăm materialele necesare la nivel local, ceea ce ne-a permis, de asemenea, să reducem semnificativ costurile.
După ce am încheiat perioada de pregătire, îngrijorându-ne mereu: „Chiar vom putea pleca așa?”, am parcurs în sfârșit procedurile de plecare. Când am ajuns cu avionul în Kathmandu, capitala Nepalului, cerul era înnorat, dar părea că orașul ne primește cu brațele deschise. După ceremonia de bun venit și cina găzduită de Universitatea din Kathmandu, ne-am întors cu toții la cazările noastre pentru a ne odihni. Asta pentru că știam cu toții că drumul care ne aștepta, începând a doua zi, nu va fi deloc ușor.
Am călătorit spre Seprovensi cu autobuzul. Deși scaunele din autobuz erau înghesuite și incomode, am început călătoria cu un amestec de entuziasm și frică. Drumul era atât de șerpuitor încât era greu să-l comparăm cu Pasul Daegwallyeong din Coreea de Sud și, nefiind aproape deloc în vigoare, era extrem de periculos. De fiecare dată când vedeam vehicule care se prăbușeau de pe stânci și se răsturnau, inimile ne tresăreau. După ce am ajuns la destinație și am petrecut noaptea acolo, ne-am grăbit să ne pregătim de plecare a doua zi dimineață devreme. Întrucât trebuia să urcăm pe o potecă montană accidentată, cum nu mai experimentasem niciodată, am pornit cu toții cu un sentiment de tensiune. Ghizii nepalezi care ne conduceau erau îngrijorați că, dacă drumeția noastră dura prea mult și nu ajungeam la Hotelul Lama înainte de apusul soarelui, am putea fi nevoiți să petrecem noaptea la munte. Drumeția din acea zi a fost cu adevărat lungă și anevoioasă. Când am ajuns în sfârșit la Hotelul Lama chiar când soarele apunea, localnicii ne-au primit călduros și, datorită mâncării și cazării pe care ni le-au oferit, am putut să ne odihnim corpurile obosite.
Scopul acestui proiect de voluntariat a fost instalarea unui sistem de energie solară pentru a furniza electricitate fiecărei gospodării. Lucrarea a fost împărțită în trei părți principale. Mai întâi, am construit cadrele pentru panourile solare; apoi, am conectat liniile electrice principale la fiecare casă; și, în final, am instalat cablajul în fiecare casă. Toată această muncă a fost realizată prin eforturile combinate ale echipei de voluntari sud-coreeni, studenților de la Universitatea din Kathmandu și sătenilor.
Hotelul Rama este un sat care oferă cazare călătorilor care vin să facă drumeții în Himalaya. Locuitorii își câștigă existența din agricultură în restul anului, iar iarna își închiriază casele pentru a câștiga venituri din taxele de cazare. Lumina pe care o vom aduce în acest loc va fi benefică nu numai locuitorilor, ci și nenumăraților călători care vizitează acest loc și va servi drept bază pentru îmbunătățirea circumstanțelor economice ale locuitorilor, chiar dacă doar în mică măsură.
Când am ajuns prima dată la Hotelul Lama, soarele deja apusese, iar satul era învăluit într-un întuneric absolut negru. Lumina lumânărilor era singura noastră sursă de lumină, fie că mâncam, fie că ne spălam vasele. Aici, nu se putea face nimic după apusul soarelui, așa că ziua părea incredibil de scurtă. Chiar dacă lucram neobosit, singura noastră dorință era să aprindem luminile cât mai curând posibil. De la răsărit până la apus, ne-am concentrat exclusiv asupra muncii noastre, cu excepția orelor de masă. Poate pentru că munceam atât de mult, mesele aveau un gust absolut delicios. Nimeni nu a încercat să o ia ușor; pe măsură ce ne ajutam și ne sprijineam reciproc, proiectul de construcție se apropia treptat de finalizare.
Privind în urmă, totul părea un vis. Mă aflam chiar în Himalaya – un loc pe care îl văzusem doar în manuale sau despre care auzisem din știrile despre cineva care a ajuns în vârf – iar imaginea șefului tribului tibetan spunând: „Visele devin realitate” se suprapunea cu emoția pe care o simțeam la școala primară când am văzut echipa națională de fotbal a Coreei de Sud ajungând în semifinalele Cupei Mondiale. Puteam simți din nou aceeași entuziasm străbătându-mi tot corpul. Mai mult, această călătorie – care nu a fost nicidecum ușoară – a fost plină de nenumărate variabile. Obstacolele care ne-au stat în cale – cum ar fi alunecările de teren, grevele autobuzelor și dificultățile financiare – au venit unul după altul fără încetare. Totuși, nu au fost tocmai aspirațiile sincere pe care poporul tibetan le prețuise de mult timp cele care ne-au permis să mergem până la capăt?
Da, visele chiar devin realitate. Dar visele nu se împlinesc de la sine. Ele devin realitate doar atunci când sângele și sudoarea cuiva se combină cu aspirațiile sincere ale unei întregi comunități unite ca una singură. Dacă la acestea se adaugă ajutorul și bunătatea celorlalți, visul respectiv poate înflori și mai frumos. Vreau să duc mai departe emoția pe care am împărtășit-o vara trecută și să o las să-mi modeleze viața.

 

Pictograma aplicației

Tip // !
Focalizează o intrare și tastează declanșatorul meniului derulant pentru a căuta comenzi rapide.

Despre autor

Cam Tien

Îmi plac lucrurile blânde și drăguțe. Îmi plac câinii, pisicile și florile pentru că mă fac fericită. Îmi place, de asemenea, să mănânc și să călătoresc pentru a descoperi lucruri noi. În plus, îmi place să mă relaxez, să admir peisajul și să mă bucur de viață.